Lost...

Ma simt pierduta. Nu mai pot sa mai duc in suflet atatea certuri, atatea lacrimi aruncate pe un nimic. Nu mai am loc de atatea situatii jalnice. Sufar in mine si ma distrug zi de zi, din ce in ce mai mult, treptat.

Viata asta e un mare cacat. Poate nu mi-am dat seama pana acum, dar stiu ca nu merit sa fiu fericita, sa fiu iubita si acceptata asa cum sunt. Nu mai suport starea asta idioata. M-am saturat de atatea certuri, contradictii, batai de cap. Mi-a ajuns.

Pentru a mia oara in viata imi doresc sa mor, sa dau coltu odata ca poate lui, sau mai bine zis "lor", o sa le fie mai bine. Cred ca moarta si ingropata as valora mai mult. Poate ca doar atunci isi vor da seama ca nu eram chiar asa cum credeau ei .Atunci vor spune ca e rau fara rau...

Sunt pierduta, clachez, ma simt in plus. Sunt scarbita de tot.

Mi-a zis ca ma iubeste. Dar acum? Ce s-a intamplat cu iubirea infinita pe care mi-ai jurat-o? Ce s-a intamplat cu "la bine si la rau"? S-au evaporat sau ce? Nu mai inteleg nimic ... Nu asa voiam sa fie. Si ma doare sufletul sa il vad plin de nervi de fiecare data, sa vad cum se intoarce cu spatele la mine, cum imi spune sa imi iau mainile de pe el, cum tranteste usa, cum ma impinge din bratele lui. De parca am comis o greseala fatala.

Se plange ca nu mai stam atat de des impreuna, ca nu mai avem timp de noi, ca nu mai facem nimic impreuna. Dar cand eu ajung acasa si are posibilitatea sa stea cu mine, sa isi piarda timpul langa mine, sa ma tina in brate, sa ma mangaie, de ce nu o face? De ce prefera sa renunte la atatea clipe pentru un joc?

Am plans atat de mult incat nu mai am lacrimi, ochii mei sunt uscati, buzele rupte si crapate, pline de sange. Nu mai pot suporta durerea asta, asa ca o inlocuiesc cu cea a buzelor. Le strang intre dinti, le crap, sangereaza, dar incerc sa uit cata durere imi provoaca el, simpla lui prezenta. Nu voi striga, nu voi icni, nimic. Imi voi plange durerea in mine, in interior. Nu are nevoie sa imi vada lacrimile "false" si nici figura de copil de 12 ani ofticat ca nu a primit ceea ce a vrut. Nu vrea sa imi stie slabiciunile, nici punctele forte. Nu vrea sa ma mai cunoasca, sau mai bine zis...vrea sa nu ma fi cunoscut...

Si simt din ce in ce mai mult ca viata isi bate joc de mine, ca imi rade in fata cu o ironie imensa. Simt cum ma pierd printre ganduri. Din ce in mai des incerc sa-mi pun ordine in ganduri, dar fara un happy end. De fiecare data cand simt ca in sfarsit sunt la suprafata, confuzia ma arunca in aceeasi stare de dinainte. Si doare…doare al naibii de mult sa vezi ca nu iti poti reveni orice-ar fi. Doare cand vezi ca te simti singur, desi ai pe cineva langa tine. Doare cand vezi ca cel pe care il credeai un sfant, acum face pe dracu. Doare tot, chiar si cea mai mica si neinsemnata chestie, pe care altii nu dau 2 bani. Dor si cele mai mici gesturi gresite. Doare…

Dar, ce te faci atunci cand durerea iti sfasie si ultima bucatica de suflet ce ti-a mai ramas? Ce faci atunci cand nu mai intrezaresti speranta in nimic, cand cauti o cale de scapare si nu mai vezi nici macar luminita care palpaie la capatul tunelului sperantei? Ce faci atunci cand simti ca te scufunzi, simti ca totul se prabuseste in jurul tau, ca esti singura careia ii pasa?

Incepi sa te intrebi apoi ce rost ai  in viata, de ce mai traiesti, de ce, de ce, de ce. Si-atunci spui ca nu mai poti, nu mai rezisti la toata aceasta presiune. Simti ca totul se va termina si speri iar sa te simti eliberata de toate.

Dar chiar atunci cand lacrimile rasar in ochiii tai, chiar atunci cand iti spui ca nu mai poti si ca renunti, atunci incepi sa-ti recapeti speranta ca intr-o buna zi totul va fi mai bine, ca soarele va aparea si pe strada ta si in visele tale nu va mai fi tot timpul noapte, ca in suflet nu-ti va mai fi frig si nu va mai ploua non-stop. Atunci vei vedea ca poti, ca inca mai rezisti.

Dar…apoi vine intrebarea cea mai importanta : Cat vei mai rezista pana sa clachezi? Pana cand vei mai indura toate astea? Intrebari care raman si vor ramane intotdeauna fara raspuns…